Mercurul metalic se poate găsi ca atare în stare naturală (geode de mercur nativ) sau în compoziţia unor minereuri. Cel mai important minereu de mercur este cinabrul (sulfura de mercur) din care se extrage mercurul metalic.

Proprietăţi fizice importante ale mercurului: este singurul metal lichid la temperatura obişnuită a aerului din încăperile de lucru (punctul de topire – 38 grade C); emite vapori la temperatura obişnuită a aerului din încăperile de lucru, creşterea temperaturii aerului duce la creşterea concentraţiei de vapori în aer; are tensiune superficială foarte mare, ceea ce determină dispersia mercurului în picături foarte fine când se varsă pe suprafaţa mesei de lucru, pe podea, oferind în acest mod o suprafaţă foarte mare de evaporare şi posibilitatea ca aceste picături să pătrundă în crăpături şi orificii foarte mici ale mesei de lucru, podelei, pereţilor; vaporii de mercur au o greutate mai mare decât cea a aerului şi astfel realizează concentraţii mai mari în zonele apropiate pardoselei.

Toxicitatea mercurului este determinată de forma în care este prezent la locurile de muncă: mercur metalic, compuşi anorganici ai mercurului şi compuşi organici ai mercurului.
În principiu compuşii organici ai mercurul au proprietăţi toxicologice diferite de cele ale mercurului elementar sau în compuşi anorganici, dar aceasta este valabil numai pentru compuşii alchilici cu lanţ scurt (ex. metil mercur, dimetil mercur), întrucât compuşii cu lanţ alchilic lung sau compuşii non-alchilici tind să fie rapid metabolizaţi în organism cu eliberarea mercurului din restul moleculei organice.

Mercurul metalic este lichid la temperatura camerei, care emite vapori; majoritatea expunerilor profesionale la mercur au loc prin inhalarea de vapori de mercur elementar; absorbţia acestuia pe cale inhalatorie este de 80%.
Mercurul metalic se absoarbe nesemnificativ pe cale digestivă (doar 0,1 %), iar pe cale cutanată nu se absoarbe deloc.
Absorbţia de mercur din amalgamul folosit în stomatologie este nesemnificativă.

Compuşii organici ai mercurului, fiind liposolubili, se absorb pe cale cutanată.
Absorbţia lor pe cale digestivă reprezintă principala cale prin care mercurul ajunge în organism în cazul populaţiei generale, prin consumul de alimente contaminate cu mercur, în special peşti oceanici: tuna, peşte-spadă. Această contaminare are loc în urma poluării industriale cu compuşi anorganici de mercur, care sunt metabolizaţi de către microorganisme în compuşi organici alchilici cu lanţ scurt, aceştia la rândul lor se concentrează în cursul lanţului trofic din natură, până ajung să atingă concentraţii mari în peştii oceanici.
O altă formă de consum de alimente contaminate poate avea loc prin consumarea de pâine realizată din seminţe tratate cu fungicide organomercuriale sau a cărnii de animale hrănite cu astfel de seminţe.

Expunere profesională la mercur metalic / compuşi anorganici ai mercurului: industria extractivă şi prelucrătoare a mercurului; industria metalurgiei neferoase (extragerea aurului şi argintului - amalgamare); fabricarea şi repararea aparatelor de măsură cu mercur (termometre, barometre, aparate de tensiune arterială, manometre, debitmetre etc.); industria clorosodică (fabricarea sodei caustice unde mercurul este folosit ca electrod): sinteza acidului acetic şi a aldehidei; prepararea compuşilor mercuriali organici şi anorganici; prepararea de vopsele pe bază de mercur (cinabrul roşu - HgS - este toxic pentru alge şi este utilizat la vopsirea vapoarelor în exterior); industria electrotehnică, fabricarea lămpilor fluorescente, redresoare, stabilizatoare, pile electrice; Industria explozibililor (fulminatul de mercur este componentă capsulei detonatoare): fabricarea fetrului de pălării (azotatul de mercur); laboratoarele unde se utilizează aparatură cu mercur;
Expunere profesională la compuşi organici ai mercurului: în agricultură (prin tratarea seminţelor cu metil mercur, ca fungicid), la conservarea hârtiei, în industria lemnului şi mobilei (impregnarea lemnului).

Intoxicaţia acută

În expunere acută pe cale inhalatorie, vaporii de mercur elementar sunt iritanţi respiratori, producând SICAS, febră de fum, până la pneumonie chimică, în funcţie de intensitatea expunerii. Vindecarea poate avea loc cu sechele: disfuncţie ventilatorie restrictivă şi scăderea capacităţii de difuziune alveolo-capilară.
Ingestia de clorură de mercur (HgCl2, numit şi sublimat coroziv) duce la stomatită acută ulcero-necrotică, iritaţie gastrointestinală (cu pierdere de fluide şi electroliţi prin hiperemeză şi scaune diareice, evoluţie spre şoc) şi insuficienţă renală acută (prin necroză tubulară acută). Folosirea sublimatului coroziv era în trecut o metodă comună de suicid.
Expunerea pe cale cutanată pe sublimat coroziv conduce la dermatite acute.

Intoxicaţia cronică

Compuşii anorganici ai mercurului (vapori de mercur elementar, săruri anorganice de mercur) produc mercurialism, intoxicaţie cronică cu mercur, care are ca organe ţintă sistemul nervos, cavitatea bucală şi rinichii.
Manifestări clinice:
Neurologice: tremor intenţional fin al extremităţilor, buzelor şi limbii; tremor parkinsonian asociat cu amimie, vorbire sacadată, vorbire înceată şi monotonă, dificultate la vorbire la începutul frazelor, mers nesigur şi balansat; tulburări psihologice (nervozitate, iritabilitate, timiditate patologică = eretism mercurial, confuzie mentală), polineuropatie periferică mixtă.
Cavitatea bucală: stomatită, gingivită, edem al glandelor salivare, sialoree, lizereu mercurial Gilbert (= apariţia unei dungi negricioase la marginea liberă a gingiei, consecinţă a formării de sulfură de mercur prin reacţia dintre mercurul sanguin şi hidrogenul sulfurat format în urma descompunerii resturilor alimentare în cavitatea orală).
Renale: apar tardiv, afectare glomerulară cu sindrom nefrotic

Compuşii organici ai mercurului cu lanţ alchilic scurt au ca ţintă sistemul nervos şi produc manifestări similare cu cele ale compuşilor anorganici, cu anumite diferenţe. Ei nu produc manifestări renale, întrucât fiind liposolubili nu se elimină pe cale urinară, ci pe cale biliară.
Manifestări clinice neurologice: neurastenie (astenie, slăbiciune, cefalee, iritabilitate, labilitate emoţională, scăderea memoriei şi a capacităţii de concentrare, deteriorare intelectuală în cazuri severe); parestezii, disestezii la nivelul degetelor, limbii, buzelor; ataxie globală care duce la afectarea vorbirii, înghiţirii, mersului, scrierii, mişcărilor; spasticitate şi tremor intenţional, scăderea auzului, îngustarea câmpului vizual,
uneori convulsii. Nu apare timiditatea patologică (eretism mercurial).

Diagnosticul diferenţial al intoxicaţiei cronice cu mercur: sindromul asteno-vegetativ de sindroame astenice de natură profesională şi neprofesională; sindromul neuropsihic de tremor tiroidian, tremor alcoolic, sindroame extrapiramidale de diferite etiologii (profesional şi neprofesional); sindromul digestiv: de stomatită saturniană şi de tulburări digestive de etiologie profesională şi neprofesională; sindromul renal: de tubulopatii proximale cauzate de intoxicaţii profesionale cu metale şi de glomeropatii extramembranoase de natură infecţioasă.

Diagnostic şi tratament

Expunerea acută pe cale inhalatorie, la concentraţii de peste 1-3 mg/m3, reprezintă o urgenţă medicală: diagnosticul se bazează pe anamneza de expunere la mercur, manifestările clinice, determinarea mercurului urinar / 24 ore sau determinarea mercurului din sânge.
Tratament: suportiv respirator şi patogenic de accelerare a eliminării mercurului din organism prin chelare cu d-penicilamină, DMSA, dimercaprol.

Iniţial, în intoxicaţia cronică cu mercur, manifestările sunt nespecifice, de aceea confirmarea de laborator prin monitorizare biologică este importantă.

În cazul expunerii cronice la mercur metalic, compuşi anorganici sau compuşi organici alţii decât cei cu lanţ alchilic scurt, monitorizarea biologică se realizează prin determinarea mercurului urinar (valori crescute: peste 200 micrograme / litru de urină). Determinarea mercurului din sânge (valori crescute: peste 10 micrograme/100 ml sânge) este utilă doar în timpul expunerii sau în următoarele câteva zile după încetarea ei, întrucât clearance-ul mercurului din sânge este rapid; de asemenea interpretarea acestei determinări poate suferi din cauza prezenţei de mercur organic din alimente (care nu se elimină prin urină).
Tratamentul: CUPRENIL (D penicilamina) capsule de 250 mg administrate de 4 ori pe zi timp de 10 zile, doza maximă de 1,5 g la 24 ore (testare intradermică pentru alergie la penicilină este obligatorie înainte de începerea tratamentului); UNITHIOL (Dimercapto 2-3 propansulfon, DMPS) zilnic 300-400 de mg/oral de 2 ori pe zi, iar pentru provocare se administrează o fiolă de 250 mg i.m. (care duce la creşterea concentraţiei urinare de mercur de 8 ori); EDETAMIN (sarea monocalcică disodică a acidului etilen-diaminotetraacetic) 2 g pe zi timp de 5 zile, cu pauze de 5 zile între tratamente. Este mai puţin eficace ca în intoxicaţia profesională cu plumb (se va urmării funcţia renală înainte şi în timpul tratamentului); DMSA (acid dimercaptosuccinic) se administrează 30 mg/kg/corp de 4 ori pe zi timp de 5 zile.

În cazul expunerii cronice la compuşi organici ai mercurului cu lanţ alchilic scurt, aceştia fiind liposolubili se elimină pe cale biliară (cu reabsorbţie parţială din intestin) şi nu se elimină pe cale urinară, realizând un circuit enterohepatic, făcând inutilă determinarea mercurului urinar sau tratamentul chelator. Încărcarea organismului cu mercur poate fi evaluată prin mercurul din sânge (care însă poate fi influenţat de dietă) sau păr.
Tratament se preconizează a fi cu substanţe care întrerup circuitul entero-hepatic, prin legarea mercurul la nivel intestinal (răşini politiolice).

Bibliografie:
Linda Rosenstock - „Textbook of Clinical Occupational and Environmental Medicine”, Elsevier Saunders 2005
Loránd Szász – Medicina Muncii - curs universitar, Tirgu Mures, 2001