Intoxicaţia cu monoxid de carbon 

Monoxidul de carbon (CO) este un produs de ardere incompletă al materialelor care conţin carbon (lemn, cărbune, benzină, gazolină, gaze naturale, metan). Este un gaz fără miros sau culoare, neiritant.
Monoxidul de carbon este cea mai frecventă cauză de deces prin intoxicaţie şi cea mai frecventă cauză de deces în incendii.

Expunerea se realizează pe cale inhalatorie din surse de combustie aflate în spaţii neventilate corespunzător sau alte spaţii închise sau semiînchise în care au loc procese de ardere (exemple: garaje, cuptoare, centrale termice, incendii etc.)
Monoxidul de carbon este format în organism în caz de expunere la clorură de metil, prin metabolizarea acestuia.

Mecanism patogenic:
În combinaţie cu hemoglobina, monoxidul de carbon formează carboxihemoglobina, care nu mai leagă oxigenul şi deci ce scade hemoglobina disponibilă pentru transportul oxigenului la ţesuturi. Carboxihemoglobina este încet reversibilă la deoxihemoglobină.
În plus, monoxidul de carbon deplasează spre stânga curba de disociere a oxihemoglobinei (ceea ce scade cedarea oxigenului către ţesuturi), afectează utilizarea oxigenului la nivelul ţesuturilor, la nivelul muşchilor leagă mioglobina împiedicând funcţia acesteia şi cauzând rabdomioliză atraumatică şi inhibă citocromul P450 implicat în fosforilarea oxidativă, într-un mod similar cu cianurile. Toate aceste mecanisme însumate conduc la hipoxie celulară, trecerea pe metabolism anaerob şi în final moarte celulară.
Monoxidul de carbon are o afinitate de 220 ori mai mare pentru hemoglobină decât oxigenul, ceea ce înseamnă că la o concentraţie atmosferică de 220 ori mai mică decât cea normală a oxigenului (20,95%) şi anume de 0,1% (adică 1000 ppm), se va obţine concentraţie de carboxihemoglobină de 50%.

Tabloul clinic depinde de concentraţia de carboxihemoglobină.
În intoxicaţiile uşoare, pacienţii acuză cefalee, greţuri, vărsături, ameţeală, mialgii, stare de confuzie, dificultăţi de raţionament, iritabilitate, tulburări vizuale, un tablou clinic similar cu cel din starea de ebrietate.
În intoxicaţiile severe apar obnubilare, convulsii, comă, acidoză metabolică, hipotensiune, stop cardiac.
Sechelele după intoxicaţia cu monoxid de carbon sunt tulburări neurologice datorate hipoxiei, şi apar cu o frecvenţă de 12-50%, în funcţie de gravitatea intoxicaţiei şi de definiţia afectării neurologice. Apar după un interval de latenţă de 2-40 zile şi sunt reprezentate de sindroame neurologice (deficite focale, convulsii epileptice) sau de simptome psihiatrice sau cognitive (apatie, tulburări de memorie). Deşi acestea din urmă necesită testare neuropsihologică pentru diagnostic, ele pot afecta semnificativ viaţa pacienţilor. Întrucât majoritatea intoxicaţilor cu monoxid de carbon supravieţuiesc, prevenirea sechelelor neurologice / neuropsihice trebuie să reprezinte principalul scop al terapiei.

Tratamentul intoxicaţiei acute cu monoxid de carbon:

• Recunoaşterea precoce şi scoatere din mediul cu CO
• Administrare cât mai precoce de oxigen 100% pe mască, şi dacă este posibil, în camera hiperbară (la 3 atmosfere).

Indicaţiile oxigenoterapiei hiperbare sunt prezenţa elementelor de gravitate, predictive pentru apariţia sechelelor neurologice tardive, şi anume vârsta şi pierderea conştienţei. Această metodă permite scăderea incidenţei sechelelor neurologice de la 12% (fără tratament hiperbar) la mai puţin de 1%.

Intoxicaţia concomitentă cu monoxid de carbon şi compuşi cianici este frecventă în cazurile de expunere la fum (în incendii; compuşii cianici se degajă prin arderea materialelor plastice). În acest caz special, tratamentul methemoglobinzant indicat în intoxicaţiile cu compuşi cianici este contraindicat (întrucât scade suplimentar oxihemoglobina disponibilă), excepţie fac cazurile în care carboxihemoglobina este foarte scăzută (şi atunci se pot administra nitriţi în scop methemoglobinizant). Tratamentul constă în administrare de oxigen şi tiosulfat de sodiu (doza standard de 12,5 g).

Expunerea cronică la monoxid de carbon scade capacitatea de efort şi poate precipita angina pectorală la persoanele cu afecţiune coronariană preexistentă.

Bibliografie selectivă:

• Cocârlă, Aristotel, Tefas, Lucian, Petran, Marilena, “Manual de medicina. Muncii”, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu”, Cluj Napoca 2000
• Rosen’s Emergency Medicine – Mosby Editions, 2006