Acuitatea vizuală

Acuitatea vizuală a fost definită de Snellen cu relaţia AV = 1/alfa, unde alfa este unghiul sub care se vede obiectul, format din două drepte care trec prin extremităţile obiectului şi se intersectează în punctul nodal al ochiului.
Pentru simplitate, se foloseşte formula AV = d/D, unde d este distanţa de la care subiectul vede clar detaliul de pe optotip, iar D este distanţa de la care un subiect normal emetrop vede obiectul.

Acuitatea vizuală este puterea de discriminare spaţială a ochiului pentru detalii de diferite tipuri: perceperea unui punct negru pe un fond alb, perceperea unei linii negre, perceperea separată a două puncte sau două linii foarte apropiate, perceperea contururilor etc. Există deci mai multe tipuri de acuitate vizuală.
În practică, se foloseşte criteriul de percepere separată a două puncte, fie de percepere distinctă a două linii (= acuitatea angulară, optotip Snellen) fie de recunoaştere a semnelor prezentate - litere, cifre, simboluri (= acuitatea morfoscopică, optotip Monoyer), cele două tipuri de acuitate vizuală nefiind identice, acuitatea morfoscopică presupune în plus o reconstrucţie de ordin psihologic.
Testarea acuităţii vizuale angulare este mai precisă şi evită fenomenele eroare prin memorare, motiv pentru care se preferă folosirea optotipului Snellen (litera E, în diferite poziţii) în anumite profesii, precum aeronautica.

Testarea corectă a acuităţii vizuale impune criterii tehnice: o luminanţă a fondului de prezentare între 150 – 650 cd/m2, iar luminanţa mediului să fie între 10-25% din luminanţa fondului, contrast detaliu-fond de peste 0,7.

Acuitatea vizuală de departe este diferită de acuitatea vizuală de aproape, unde intervin acomodaţia şi mioza, care modifică imaginea retiniană, motiv pentru care acestea se testează separat.
În evaluarea acuităţii vizuale de departe, distanţa de prezentare este de 5 m, pentru a nu solicita acomodaţia. Acuitatea vizuală de aproape se testează de la 33 cm, folosind texte tipărite (optotip Parinaud).

Dacă subiectul nu vede bine ultimul rând de pe optotip, avem de-a face cu un viciu de refracţie (miopie, hipermetropie, astigmatism) sau o boală organică oculară. Diferenţierea se face prin aplicarea lentilei negre cu punct stenopeic (= orificiu central de 1mm), dacă subiectul vede mai bine, este vorba de un viciu de refracţie, dacă nu, este sau o boală organică oculară.
Ulterior, cu lentile convergente sau divergente, se determina valoarea tulburării de refracţie. Dacă subiectul nu vede bine nici cu acestea, atunci se asociază o componentă de astigmatism.
Dacă subiectul vede bine ultimul rând de pe optotip, atunci ochiul este emetrop sau hipermetrop care acomodează (şi astfel compensează); se aplică o lentilă de +1 dioptrie, dacă subiectul vede clar în continuare este vorba de hipermetropie.

Scăderea acuităţii vizuale, mai mult sau mai puţin importantă, uni- sau bilaterală, fără o cauză evidenţiabilă clinic, se numeşte ambliopie.

Vederea în spaţiu

Vederea în spaţiu (stereoscopică) este importantă pentru privirea unor detalii situate până la 200 m.
Definiţie: Acuitatea vizuală stereoscopică reprezintă capacitatea de a distinge cea mai mică diferenţă de profunzime între două puncte situate în planuri diferite în cadrul ariei fuzionale Panum.
Pentru evaluarea acuităţii vizuale stereoscopice se utilizează un stereoproiector cu teste polaroide care dau senzaţia de profunzime (patru puncte situate în planuri diferite).
Valori normale ale acuitatăţii vizuale stereoscopice: 5-15 secunde de arc.

Câmpul vizual

Câmpul vizual monocular normal: temporal 90 grade, nazal 60 grade, superior 50 grade, inferior 65 grade.
Câmpul vizual central (binocular): 120 grade, periferic temporal (monocular): 30 grade.
Cea mai simplă metodă de evaluare a câmpului vizual este metoda confruntării, prin comparaţie cu câmpul vizual al examinatorului.
Alte metode de determinarea câmpului vizual: metode statice sau dinamice, manuale sau automate, folosind diferite aparate (campimetre, perimetre).

Senzaţia cromatică

Metodele de examinare a vederii culorilor:
Probe de denumire: sunt folosite pentru evaluarea rapidă a vederii cromatice la distanţă a personalului care lucrează în transporturi; se prezintă subiectului o lanternă cu teste colorate (roşu, verde, alb, albastru, portocaliu), lungimea de undă fiind aleasă în funcţie de culorile de securitate utilizate în transporturi; metoda nu permite diagnosticul de tip sau gravitate a unei discromatopsii, cu excepţia formelor de dicromazie.
Probe de asortare şi clasificare: subiectul este solicitat să recunoască şi să clasifice în ordinea tonalităţilor eşantioane colorate, cu tonalităţi uşor diferite între ele; sunt utile pentru evaluarea persoanelor care necesită o bună vedere cromatică;
Teste de confuzie sau discriminare: sunt cele mai folosite în practică; se efectuează cu corecţie vizuală; folosesc tabelele pseudoizocromatice (cele mai cunoscute: Ishihara), care sunt planşe cu simboluri (cifre, litere, desene) formate din pastile colorate de mărimi şi forme diferite, situate pe un fond, format de asemenea din pastile colorate, faţă de care diferă prin tonalitatea culorilor, saturaţia şi luminozitatea fiind aceeaşi; există planşe de demonstraţie (de disimulare), planşe de diferenţiere (de probă), planşe de contraprobă şi planşe de confuzie; testele diferenţiază subiecţii normali de cei discromaţi, care identifică culorile (tonurile) după saturaţie şi luminozitate;

Discromatopsii congenitale:
Protanopie – daltonism – incapacitatea de a recunoaşte culoarea roşie (o confundă cu verde)
Deuteranopie: incapacitatea de a recunoaşte culoarea verde (o confundă cu roşu purpuriu şi gri)
Tritanopie: incapacitatea de a recunoaşte culoarea albastru-violet (o confundă cu galben-verde şi gri)

Heteroforiile

Heteroforiile (= strabism latent) sunt deviaţii ale axelor ochilor menţinute în stare de latenţă prin reflexul de fuziune (= reflex psiho-optic de convergenţă al globilor oculari care apare pentru ca imaginea obiectului privit să cadă în puncte retiniene corespondente)
Practic, în heteroforii există o dificultate în menţinerea paralelismului axelor globilor oculari.
Heteroforii: esoforie, exoforie, hiperforie, hipoforie.
Etiologia heteroforiilor este în linii mari aceeaşi cu a strabismelor manifeste, explicabil deoarece un strabism latent ajunge să se decompenseze şi să se transforme într-un strabism manifest în funcţie de fuziune. Heteroforiile pot avea la origine o dissinergie acomodaţie-convergenţă (hipermetropie necorectată sau corectată inadecvat în cazul esoforiei, respectiv miopie la debut în cazul exoforiei).
Simptomatologie: Pacienţii se plâng de cefalee, jenă oculară, dificultăţi la citit, senzaţia că nasul îi jenează în timpul cititului - în esoforie, sau fatigabilitate rapidă la lectură, pacientul preferând să citească cu un ochi, dificultăţi în aprecierea distanţelor şi tulburări ale vederii panoramice - în exoforie.
Aceste simptome pot conduce la dificultăţi în activitatea profesională cu suprasolicitare vizuală.
Evidenţierea heteroforiilor se face prin procedee care provoacă disociaţia vederii binoculare (prin acoperirea unui ochi, cu ajutorul baghetei Maddox).
În practica de medicina muncii, evidenţierea heteroforiilor se poate realiza rapid şi uşor folosind aparatul Visiotest, foarte popular în Franţa, care permite un screening al funcţiilor vizuale de bază.
Tratamentul constă în corecţie optică corespunzătoare a viciilor de refracţie, tratament ortoptic (ocluzare), prisme, tratament chirurgical.

Bibliografie:
Petre Cernea – „Tratat de oftalmologie”, Editura Medicală, Bucureşti, 2002