De curand a fost promulgata Legea nr.48 din 13 martie 2007 (gasiti aici textul legii) pentru modificarea şi completarea Legii nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii.

Aceasta lege aduce modificari esentiale, extrem de importante pentru functionarea sistemului de medicina muncii in Romania.

Pe de o parte, legea precizeaza explicit drepturile si indatoririle medicilor de medicina muncii din secţiile, clinicile, compartimentele de medicină a muncii/boli profesionale şi cabinetele de medicină a muncii din ambulatoriul de specialitate aflate în subordinea spitalelor, ceea ce va evita aparitia pe viitor a unor probleme legate de finantare si altele precum cele din cursul anului 2006, cand clinici universitare de medicina muncii precum cea din Cluj au suferit perturbari grave ale functionarii datorita lipsei finantarii pentru plata salariilor personalului si a sustinerii activitatii clinicii.

Pe de alta parte aceasta lege abroga alineatul (1) din articolul 46, care permitea medicilor cu competenta in medicina de intreprindere (a se vedea Ordinul MSF nr.875/2002) sa ocupe posturi de medic specialist de medicina muncii, pana la data de 31 decembrie 2007. Aceasta situatie constituia o solutie temporara pentru deficitul de specialisti in domeniu, dar care in final s-a dovedit a fi total neadecvata, intrucat echivala pregatirea de 200 de ore de curs pentru competenta in medicina de intreprindere cu pregatirea de 5 ani (pe atunci, 4 in prezent) prin rezidentiatul in specialitatea medicina muncii. Rezultatele formarii si activitatii a catorva mii de medici cu competenta in medicina de intreprindere (fata de cateva sute de medici specialisti in medicina muncii) nu au fost pe masura asteptarilor, numarul semnalizarilor si declararilor de boli profesionala scazand considerabil in ultimii ani (de la aprox. 2000/an la 500/an). Acest lucru nu s-a datorat insa unor activitati profilactice intense si eficiente, ci dimpotriva, datorita proliferarii unor practici superficiale din lipsa calificarii si din interese materiale: medicii care incheiau contracte cu angajatorii, evitau semnalizarea de boli profesionale catre autoritatile judetene, ceea ce ar fi condus la dispute cu angajatorii si ar fi periclitat colaborarea in continuare. Cel mai adesea nivelul serviciilor medicale se marginea la examenul clinic general la angajare si controlul periodic si completarea dosarelor medicale, activitate absolut insuficienta pentru medicina muncii.

Angajatorii trebuie sa stie ca incepand cel putin de la data publicarii in Monitorul Oficial a acestei legi (21 martie 2007), nu mai au dreptul legal de a incheia contracte pentru servicii de medicina muncii direct cu medici cu competenta (termenul curent folosit este atestat) in medicina de intreprindere, acestia putand insa face parte din echipe care cuprind obligatoriu un medic specialist de medicina muncii, precum si facultativ alte categorii de specialisti care pot fi implicati in cresterea nivelului de securitate si sanatate in munca al lucratorilor.