Medicul de medicina muncii

Aspecte legislative şi practice actuale

Introducere, definiţie, precizări

Funcţia de medic de medicină a muncii este exercitată numai de medicul specialist sau primar de medicină a muncii, cu drept de liberă practică. Medicul de medicină a muncii este pregătit prin rezidenţiat, prin parcurgerea unui program complet în pregătirea de specialitate, aprobat de Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România şi confirmat prin promovarea examenului de specialitate. (Legea 418/2004, art.1 şi 2)

Medicul de medicină a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronală. (Codul Muncii, art.184., alin. 1.)

Prin calitatea de salariat, medicul de medicina muncii are dreptul la toate facilităţile pe care angajatorul le pune la dispoziţie angajaţilor (Legea nr.418/2004, art.17).

Medicul de medicina muncii poate deschide un cabinet medical privat cu respectarea standardelor minimale pentru acreditarea cabinetelor medicale de medicina muncii şi a baremului minimal de dotare a acestora stabilite prin Ordinul nr.240 din 3 martie 2004 al ministrului sănătăţii.

Medicul de medicină a muncii poate ocupa un post în sectorul public şi/sau privat, conform pregătirii sale, în sectorul public, ocuparea posturilor de medicină a muncii se face prin concurs, conform reglementărilor emise de Ministerul Sănătăţii, în sectorul privat, angajarea medicului de medicină a muncii se face pe baza unui contract individual încheiat între medic şi angajator.

Condiţiile de desfăşurare a activităţii

Medicul de medicină a muncii este independent în exercitarea profesiei sale. (Codul Muncii, art.184., alin 2.) Acest lucru este reiterat în Legea nr. 418/2004, art.27, 32, şi în Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România, art.9.

Medicul de medicina muncii ca membru al Colegiului Medicilor din România este obligat să respecte jurământul depus, legile şi regulamentele specifice profesiei de medic, Codul Deontologic, prevederile Statutului, deciziile obligatorii adoptate de Colegiul Medicilor din România precum şi orice altă faptă săvârşită în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care este de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau a corpului profesional. (Statutul Colegiului Medicilor din România, art.97).

Plângerile, sesizările şi contestaţiile referitoare la activitatea medicului se depun la Colegiul Medicilor din judeţul respectiv, şi pot avea ca efect măsuri disciplinare până la interdicţia de a profesa şi retragerea calităţii de membru.

Actul normativ principal care se aplică în general în este Legea nr. 306 din 28 iunie 2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România.

De asemenea o a doua instituţie publică cu autoritate asupra activităţii medicilor de medicina muncii este Autoritatea de Sănătate Publică judeţeană din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice, care autorizează/avizează şi controlează calitatea serviciilor medicale acordate lucrătorilor la locul de muncă şi asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul medicinei muncii. Coordonarea la nivel naţional şi emiterea de reglementări pentru desfăşurarea activităţii de medicina muncii este sarcina Ministerului Sănătăţii Publice (Legea 319/2006, art. 46, alin. B, c).

Angajaţii au dreptul de a introduce recurs contra deciziei medicului de medicina muncii, privind aptitudinea de muncă, adresat Autorităţii de Sănătate Publică, care va desemna un alt medic de medicina muncii care va lua o hotărâre în această situaţie. (Norme Generale de Protecţie a Muncii, 2002, art.71-73).

Atribuţile medicului de medicină a muncii

Principala îndatorire constă în desfăşurarea de activităţi având ca scop prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale (Codul Muncii, art.185, alin.1, lit.a).

Conform Legii nr.418/2004, medicul specialist de medicină a muncii este principalul consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă şi în îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă.

Responsabilităţile legale ale medicului de medicina muncii la locul de muncă:

• vizitarea locurilor de muncă pe care le are în supraveghere
• identificarea factorilor de risc şi participarea la acţiunile de evaluare a acestora
• supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă (Codul Muncii, art.185, alin.1, lit.b)
• coordonează monitorizarea biologică a expunerii profesionale şi a efectelor biologice consecutive expunerii, după o prealabilă selecţie a celor mai adecvate teste, pe baza parametrilor de sensibilitate, specificitate şi a valorii lor predictive;
• consiliază atât angajatorul cât şi inspectorul de muncă în problemele specifice de analiză şi expertiză a produselor şi substanţelor chimice folosite şi a efectelor pe care le-ar putea produce asupra organismului uman (Codul Muncii, art. 178 alin.2).
• colaborarează cu angajatorii sau responsabilii de protecţia muncii din unitate pentru evidenţa posturilor de lucru care necesita examene medicale suplimentare, testarea aptitudinilor şi/sau control medical sau psihologic periodic, coordonării masurilor de prevenire si protectie. (Norma metodologica de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006, art.15 alin.13, 14, 26)
• supravegherea sănătatăţii angajaţilor prin efectuarea de examinări medicale la încadrarea în muncă, de adaptare, periodice, la reluarea muncii şi la încetarea activităţii profesionale în respectivul loc de muncă (prevăzut şi de Codul Muncii, art.185, alin.1, lit.c)
• stabilirea aptitudinii în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale prin evaluarea handicapului în relaţie cu munca
• efectuarea de recomandări privind organizarea muncii, amenajarea ergonomică a locului de muncă, utilizarea în condiţii de securitate a substanţelor folosite în procesul muncii, precum şi repartizarea sarcinilor de muncă, ţinând seama de capacitatea şi aptitudinile angajaţilor de a le executa
• organizarea primul ajutor şi tratamentului de urgenţă şi instruirea angajaţilor cu privire la aplicarea metodelor accesibile lor de prim ajutor şi a procedurilor de urgenţă, dacă are competenţă în acest sens
• consilierea angajatorului asupra unei bune adaptări a muncii la posibilităţile angajatului în circumstanţele speciale ale unor grupuri vulnerabile: femei gravide, mame în perioada de alăptare, adolescenţi, vârstnici şi persoane cu disabilităţi
• coordonarea procesul de recuperare a capacităţii de muncă, aplicarea principiilor ergonomiei în procesul de reabilitare
• propune angajatorului schimbarea locului de muncă sau a felului muncii unor salariaţi, determinată de starea de sănătate a acestora. (Codul Muncii, art.185, alin.2); trecerea temporară într-un alt post de muncă fără expunere la noxele sau fără solicitările care pun în pericol sănătatea angajatului sau împiedică/întârzie recuperarea dintr-o condiţie patologică se face cu menţinerea salariului; schimbarea locului de muncă sau a felului muncii presupune modificarea unor elemente esenţiale ale contractului de muncă.
• colaborarea cu specialistul în psihologia muncii în vederea reabilitării angajaţilor cu probleme de sănătate mentală datorate unor factori aferenţi procesului muncii şi relaţiilor interumane de la locul de muncă;
• recomandarea măsurile adecvate privind sănătatea şi securitatea în muncă a angajaţilor cu probleme speciale legate de utilizarea de droguri şi consumul de alcool;
• întocmirea de rapoarte cât mai precise şi mai complete către angajator, angajaţi şi autorităţile competente, conform legii; stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din punct de vedere al sănătăţii în muncă pentru fiecare angajator; elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi sănătate în muncă. (Codul Muncii, art.186); imbunătăţirea nivelului de securitate şi sănătate în muncă este o cerinţă esenţială a unui sistem de management al securităţii şi sănătăţii în muncă, care trebuie implementat de angajatorii care au în structură un compartiment de protecţie a muncii, conform art. 10 din Normele Generale de Protecţie a Muncii 2002. este membru de drept în comitetul de securitate şi sănătate în muncă. (Codul Muncii, art.185, alin.3);

Medicul de medicina muncii participă la stabilirea programelor de sănătate la locul de muncă în cadrul comitetului de sănătate şi securitate în muncă, unde:

• 1.consiliază reprezentanţii angajatorului şi ai angajaţilor asupra programelor de sănătate şi securitate în muncă;
• 2.recomandă consultarea sistematică cu reprezentanţii angajaţilor în probleme de medicină şi sociologie a muncii;
• 3.consiliază asupra modului de alegere şi definire a programelor de sănătate, securitate şi de mediu, care se vor realiza de către angajator;
• 4.coordonează discuţiile privind sănătatea în muncă astfel încât să conducă la un acord de opinii între angajator şi reprezentanţii angajaţilor;
• 5.consiliază asupra mijloacelor de monitorizare şi de evaluare a programelor de sănătate adaptate la locul de muncă.

[Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este organizat în unităţile cu peste 50 de angajaţi şi sau chiar mai puţini in caz de condiţii grele sau vătămătoare. Serviciul intern de prevenire si protectie se organizează în unităţile cu peste 150 angajaţi, după cum este prevăzut în Norma metodologica de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006.]

În plan strict medical, medicul de medicina muncii are următoarele responsabilităţi:

• recomandarea investigaţiilor adecvate necesare pentru a stabili diagnosticul bolilor profesionale şi/sau al celor legate de profesie;
• stabilirea diagnosticul bolilor profesionale şi al celor legate de profesie
• cercetează şi declară cazurile de boli profesionale şi înregistrează bolile legate de profesie, conform metodologiei prezentate în Legea nr. 319/2006, art.34, 35 şi în secţiunile 6-10 (art.149-174) din Norma metodologica de aplicare a prevederilor Legii securitatii şi sanatatii în muncă nr. 319/2006; cercetarea declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a municipiului Bucureşti pe baza procesului-verbal de cercetare, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale de muncă, pentru cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri (Legea 319/2006, art.34, 35)
• ţine evidenţa şi supraveghează bolile profesionale, bolile legate de profesie şi supraveghează bolile cronice în relaţie cu munca;
• asigură managementul corect serviciilor medicale de medicină a muncii prin
• 1.evaluează priorităţile de acţiune în domeniul sănătăţii în muncă;
• 2.evaluează calitatea serviciilor, promovând auditul cu privire la îngrijirile de sănătate în muncă;
• 3.păstrează datele medicale ale serviciului sub strictă confidenţialitate;
• 4.concepe un program de instruire pentru personalul angajat în serviciile de medicină a muncii şi de sănătate şi securitate în muncă.

În cazul în care între două controale periodice lucrătorii prezintă probleme de sănătate care pot fi legate de locul de muncă, legislaţia prevede faptul că aceştia pot consulta medicul, angajatorii având obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii (Codul Muncii, art.182)

Aceasta presupune faptul ca salariaţii să poată apela la o medicul de medicina muncii ori de câte ori consideră că sănătatea le-a fost afectată de condiţiile şi factorii prezenţi la locul de muncă, ceea ce în cazul unui serviciu extern ridică probleme organizatorice, legate de alocarea unei perioade de timp şi eventual bani pentru deplasărea spre şi de la cabinetul medical şi efectuarea consultaţiei propriu-zise. În orice caz, măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi.

De asemenea lucrătorii trebuie să semnaleze toate problemele apărute superiorilor ierarhici direcţi, legislaţia prevăzând faptul că angajatorul comunica comitetului de securitate si sanatate in munca punctul sau de vedere sau, daca este cazul, al medicului de medicina muncii, serviciului intern sau extern de prevenire si protectie, asupra plângerilor lucratorilor privind condiţiile de munca şi modul in care serviciul intern sau extern de prevenire si protectie isi indeplineste atributiile.

Bibliografie legislativă:

• CODUL MUNCII - Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003
• Legea nr.319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă [la intrarea sa în vigoare pe 1 octombrie 2006 a abrogat Legea protecţiei muncii nr. 90 din 1996]
• Norma metodologica de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006
• Legea nr. 418 din 18/10/2004, privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii
• Norme Generale de Protecţie a Muncii, 2002
• Legea nr. 306 din 28 iunie 2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România
• Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România

Comentarii asupra unor aspecte practice

Activitatea de medicina muncii în România are de suferit din cauza numărului mic de medici specialişti şi primari, aproximativ 290 în anul 2006, în condiţiile în care necesarul estimat de medici de medicina muncii este de 1300.

În al doilea rând există o distribuire inegală a acestor medici pe teritoriul României, ceea ce face ca încă să existe judeţe fără medic de medicina muncii, nici măcar în cadrul Autorităţii de Sănătate Publică judeţene, unde prezenţa şi activitatea lor este absolut necesară din punct de vedere legal pentru cercetarea şi declararea bolilor profesionale. Rezultatul este incidenţa artificial scăzută a bolilor profesionale, acestea fiind mult subraportate în România. Desigur că pentru a putea fi cercetate şi declarate, bolile profesionale trebuie iniţial identificate.

Conform legii (Norma metodologica de aplicare a prevederilor Legii securitatii si sanatatii in munca nr. 319/2006, art.150), orice medic are îndatorirea de a semnala un posibil caz de boală profesională prin completarea fişei de semnalare BP1 şi trimiterea ei împreună cu bolnavul la un consult de specialitate la cabinetul/clinica de medicina muncii. În practică însă acest lucru nu are loc, fie din necunoaştere, fie din comoditate, medicii de alte specialităţi neefectuând semnalări de boli profesionale, chiar în condiţiile în care factorul etiologic profesional are în mod evident o pondere semnificativă.

Creşterea spectaculoasă în ultimii ani la câteva mii a numărului medicilor cu competenţă în medicina de întreprindere pregătiţi conform prevederilor Ordinului Ministerului Sănătăţii şi Familiei nr. 875 din 8 noiembrie 2002 privind stabilirea atributiilor medicului de medicina generala/medicina de familie cu competenţă în medicina de intreprindere, nu a condus la o creştere a numărului bolilor profesionale semnalate sau declarate, chiar s-a observat un trend descrescător.

Pe de o parte acest lucru se datorează faptului că pregătirea şi activitatea lor profesională este focalizată pe aspectele medicale, doar secundar pe identificarea şi evaluarea factorilor de risc profesional, ceea ce rezultă şi din atribuţiile menţionate în Ordinul nr.875/2002. În al doilea rând, activitatea lor, pentru a fi eficientă, trebuie corelată cu cea a unui medic de medicina muncii cu experienţă în evaluarea riscurilor profesionale şi în stabilirea de măsuri complexe pentru îmbunătăţirea nivelului de securitate şi sănătate în muncă. Acest parteneriat funcţionează şi în ţările industrializate în mod similar.

Un studiu recent efectuat (nov. 2006) de Centrul de Sănătate Publică Tîrgu Mureş care a urmărit calificarea profesională a medicilor care semnează fişele de aptitudine, a relevat că 55% erau semnate de medici specialişti de medicina muncii, 35% de medici cu competenţă în medicina de întreprindere, iar 10% de medici de familie fără nici o pregătire în domeniu. Concluzia este că legea se respectă în un pic mai mult de jumătate din cazuri (prevederile art.65 alin.4 din Normele Generale de Protecţie a Muncii).

Problema lipsei de medici specialişti este în curs de rezolvare, prin pregătirea în prezent prin rezidenţiat a câtorva sute de medici.

O problemă la fel de spinoasă constă în disponibilitatea şi interesul scăzut al angajatorilor în a asigura un nivel înalt al securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind preocupaţi în principal pe aspectul economic, productiv şi prea puţin pentru protejarea forţei de muncă. Această strategie poate da rezultate pe termen scurt, dar este nefavorabilă, inclusiv economic pe termen lung.

Legislaţia existentă la ora actuală, în totală concordanţă cu directivele europene, este mult deasupra nivelului real al securităţii şi sănătăţii în muncă din România, în mare parte datorită lipsei culturii SSM organizaţionale bazată pe informarea corectă, comunicarea fluentă, înţelegerea importanţei domeniului şi încrederea în eficienţa măsurilor de prevenţie.

Condiţiile cele mai favorabile pentru o activitate susţinută în domeniu se creează în firmele mari, unde conform la peste 50 de angajaţi se înfiinţează comitetul de securitate şi sănătate în muncă, iar la peste 150 angajaţi un serviciu intern de protecţie şi prevenţie sau să apeleze la un serviciu extern abilitat în acest sens. Fiind vorba de o unitate mare, cu forţă financiară considerabilă, cost-eficienţa măsurilor implementate este mult crescută. De exemplu, prin recomandări de retehnologizare şi abandonarea aparaturii vechi poluante şi neergonomice, se pot elimina complet unele noxe şi riscuri, faţă de recomandarea de o abordare conservativă constând în simpla încercare de impunere a purtării echipamentului individual de protecţie.

În mod evident, o firmă puternică financiar, îşi permite un serviciu medical intern, supravegherea medicală permanentă a angajaţilor, dezvoltarea de planuri şi proceduri de securitate şi sănătate în muncă şi chiar implementarea unui sistem certificat de management integrat de calitate – mediu - securitate şi sănătate, care reprezintă idealul în domeniu, după cum este prevăzut în art. 10 din Normele Generale de Protecţie a Muncii să existe până în anul 2012.

Dar totul porneşte de la politica conducerii firmei, de la deschiderea managerului general de a îmbunătăţi continuu nivelul de securitate şi sănătate în muncă. Se pot face lucruri bune şi cu bani puţini.

Sindicatele ar trebui să se implice în mod special, şi să prefere îmbunătăţirea conditiilor de muncă, în locul acordării unui sport de toxicitate sau de condiţii periculoase, ceea ce în practică nu se întâmplă.

Inspecţia Muncii nu poate fi prezentă peste tot pentru a impune legea cu forţa, prin amenzi sau alte măsuri, motiv pentru care întotdeauna toţi partenerii sociali trebuie implicaţi

Sanatatea si Securitatea în Munca în România